Povestea fondatorului

Crescând, nu am purtat doar un singur corset. Am purtat trei. Milwaukee. Cheneau. Boston. Fiecare venea cu propriile reguli, propriul disconfort, propria greutate invizibilă. Corsetul Milwaukee a fost primul. Bare de metal. Un inel la gât. Ceva ce nu uiți. Corsetul Chêneau era dureros și rigid, vizibil prin haine. Ceva ce ai vrea să uiți. Corsetul Boston părea mai mic, dar mai strâns. Ceva prin care vrei doar să treci. Cu fiecare corset veneau și programări la medic, la ortotist. Radiografii. Kinetoterapie. Conversații despre unghiuri și grade. Conversații despre operație și despre cum este „singura opțiune”. La vârsta aceea, nu înțelegi pe deplin ce înseamnă „progres”. Și nu înțelegi cu adevărat viitorul îndepărtat despre care vorbesc medicii când spun „operație”. Știi doar că corpul tău este măsurat. Gestionat. Monitorizat. Ți se spune să îl porți. Ți se spune că te va ajuta. Dar nimeni nu te întreabă cu adevărat cum se simte. Nu doar fizic. Emoțional. Am învățat disciplina devreme. Am învățat să mă conformez. Dar nu am învățat cum să procesez ce înseamnă să trăiești într-un corset. Nu exista un loc unde să scriu disconfortul. Nu exista un loc unde să spun „azi a fost mai greu”. Niciun memento blând că a-l purta 12 ore era deja curajos. Așa că am construit ceea ce mi-aș fi dorit să am. Tina nu este un instrument clinic. Este o prietenă. Pentru persoana care se simte singură în corset. Pentru părintele sau tutorele care încearcă să înțeleagă. Pentru oricine vrea să fie văzut, nu doar corectat. Știu sunetul curelelor care se inchid și deschid. Urmele de pe piele. Coastele dureroase de la prea multă presiune. Exercițiile de kinetorerapie. Teama din spatele cuvântului „operație”. Și știu și puterea pe care o dobandești. Tina există pentru că purtarea corsetului înseamnă mai mult decât conformare. Este identitate. E despre a învăța să mergi mai departe, chiar și când e greu. Și nimeni nu ar trebui să treacă prin asta în tăcere. Povestea nu s-a terminat când s-au terminat corsetele. Ca adult, m-am întors la corpul meu — de data aceasta altfel. Nu ca pe ceva de corectat. Nu ca pe ceva de măsurat. Ci ca pe ceva de înțeles. Kinetoterapia m-a învățat ceva ce corsetele nu au putut: Că scolioza nu înseamnă doar restricție — înseamnă și conștientizare. Respirație. Aliniere. Forță. Aceeași coloană care cândva se simțea controlată a devenit ceva cu care puteam lucra. Fotografia aceea cu mine făcând Schroth? Nu e despre a mă „repara”. E despre a rămâne în dialog cu corpul meu. Iar pe asta este construită Tina.